Vreau de cateva zile sa va vorbesc despre asta dar nu mi-am gasit timpul necesar. Stiti cu totii senzatia  placuta si monotona ca timpul trece linistit si invariabil prin sau pe langa tine  fara sa se intample nimic care sa te trezeasca din amorteala. Iti dai seama de asta doar atunci cand apare o veste care te scoate din toata aceasta monotonie placuta.

      Particip de cateva luni un un “atelier”  de limba franceza. Suntem de fapt un grup de persoane din mai multe tari si nationalitati ( unii chiar francezi )  care ne intalnim la un centru social si facem diverse activitati impreuna cu scopul de a ne perfecta limba franceza  , a socializa si a cunoastem mai multe despre alte tari si obiceiuri. Admosfera este placuta si interesanta,  suntem un grup destul de restrans dar ocupam ca reprezentare geografica destul de mult din mapamond   de la Wietnam, Thailanda …pana la Romania, Suedia, Tunisia, Algeria, Maroc. 

     Acum vreo 2 saptamani am demarat un proiect  interesant de arta fotografica, un fotograf profesionist a venit su noi si ne-a plimbat prin cartier ca sa alegem fiecare din noi 2 instantanee cu ceea ce ne place cel mai mult si cu ceea ce ne displace cel mai mult din cartier. Urma apoi sa vorbim despre asta .  Dimineata a fost umbrita de vestea ca un coleg de grup de nationalitate Wietnameza a incercat sa se sinucida si ca este inconstient la spital cu sanse mici de supravietuire. Vestea a cazut ca un traznet, a fost cea care m-a trezit din monotonia placuta de care vorbeam. Am realizat ca nici nu imi amintesc numele lui complet … ca ne straduiam cu totii sa ne comportam normal si sa dam curs proiectului cu pozele desi nimeni niciodata nu o sa stie ce poze si-ar fi ales colegul nostru….lucrurile mergeau mai departe.

      Am ales mai multe imagini si instantanee, am asteptat sa treaca ziua si tarziu ajunsa acasa ma gandeam ca viata e chiar ciudata. Ca ne ascundem cateodata in spatele idee ca “avem timp” ….”avem timp sa citim si sa scriem,/sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris/avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam/avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.” [Avem Timp O Paler ]  dar ca in realitate lucrurile nu stau  intotdeauna asa. Ma simteam intr-un mod ciudat vinovata, ca nu mi-am dat seama ca se intampala ceva,  ca viata mea merge impasibil inainte si dupa aceasta tragedie.

     Saptamana trecuta la una din intalniri am simtit ca mi se taie respiratia cand am intrat in sala : colegul care a incercat sa se sinucida era in viata….statea la masa alaturi de ceilalti. Mi-a luat un timp sa imi revin, sa il vad si sa il aud vorbind. I-am si dat una din pozele facute de mine pentru ca nu participase la sedinta foto si trebuia sa isi aleaga  oricum 2 fotografii pentru proiect. Sedinta a decurs din nou normal, toata lumea si-a facut treaba ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.

      Cand am iesit de acolo ploua incet, nu aveam umbrela si simteam stropii mici si reci de ploaie pe fata. In spatele meu se auzeau pasii colegului meu si ai prietenei lui , radeau ca au uitat sa ia umbrela. Nu pot sa va explic de ce dar am simtit o bucurie imensa, era ca si cum mi-ar fi fost dar sa vad si sa traiesc un strop de miracol….